De fiecare dată când copiii revin acasă, după o perioadă în care stau la bunici, se dau într-un spectacol (cu iz amenințător) să-mi demonstreze că ei sunt aceiași ca înainte de plecare. Că nimic nu s-a schimbat. Iar eu, mult prea relaxată după perioada de libertate în care nu fac mai nimic dat totuși fac de toate, mă simt ca pălită cu parul în moalele capului.

Copiii par că revin la setările fabricantului deși, între noi fie vorba, nu cred că s-au abătut niciodată de la ele pentru că și la bunici fac la fel. Mi se servește, în fapt, același comportament, dar în doze concentrate și dătătoare de amețeli.
Sar în toate paturile, aruncă hainele, aruncă tot, trag de mine, de draperii, de sertare, împrăștie toate jucăriile, manifestând un entuziasm pe care nu știu să-l exprime altfel. “Stai cu mine!”, “Ba nu, cu mine!”, “Joacă-te cu mine!”, “Ba nu, cu mine!”, “Vreau aia!”, “Eu vreu ailaltă!”, refuză să doarmă, cer mâncărurile preferate (toate la o singură masă), cer să mergem în locurile preferate (în toate odată) și pare că nu le ajung orele din zi să facă totul repede, ACUM!
Durează vreo două-trei zile până se liniștesc, se reacomodează și revin la programul normal, acela în care știu să aștepte până se împlinesc dorințele. Iar la mine durează tot două-trei zile să mă liniștesc după ce se liniștesc ei.
Și pe când revin la programul normal, plecăm în vacanță. Alte locuri, aceeași nebunie 🙂
Să ne auzim cu bine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *