Ajutorul la nevoie se cunoaște

Zilele trecute vorbeam cu o nouă și dragă cunoștință despre ajutorul primit din partea familiei pentru creșterea copiilor. Despre cât de mult contează să ai părinții aproape, în același oraș, sau măcar la o aruncătură de băț. Pe scurt, la îndemână.

Ea, cu un părinte și încă un membru al familiei în zonă, a concluzionat că e destul de dificil, pentru că nu prea are ajutor cu singurul copil pe care îl au. Bunicii copiilor noștri stau în alte orașe, la câteva ore distanță.
Pe mine m-a apucat un râs isteric și i-am povestit o întâmplare care mi-a rămas întipărită în minte și pe care sunt dispusă să o relatez oricui în speranța că va aprecia ceea ce are, dacă are. Dacă nu are, ghinion 🙂
Dar înainte să încep povestea merg cu un an în urma ei, când am născut al doilea copil. Experiența magică a aducerii pe lume a unui copil a fost temperată de experiența traumatizantă a spitalizării copilului mai mare. Mama, draga de ea, care venise la noi o săptămână ca să-mi fie de ajutor, s-a cazat cu băiatul la spital și uite așa ne arătam branulele într-un apel video în care eu mimam încrederea, optimismul și faptul că nu e chiar atât de grav.
La un an distanță, băiatul se îmbolnăvește din nou, din aceeași cauză neidentificabilă (pe care nu vreau s-o detaliez), moment în care am luat din nou calea unității de primire urgențe. Și cum așteptam noi cuminți în recepție să fie completate formularele de internare, fetița începe să vomite la interval de câteva minute.
Tatăl rămâne cu băiatul, fata cu mine pe drum înspre casă să luăm cele necesare și ursulețul lui preferat, ca să i le aducem înapoi la spital. Pe drum, fata mai vomită de câteva ori în mașină, pe mine, pe jos, pe sus și peste tot prin casă. Aflu de la medicul pediatru că e posibil să fie un norovirus, virus care provoacă vărsături (și nu numai) timp de 24 de ore. Dar cu cine era s-o las?! Cu ea avariată mă întorc la spital să-i duc băiatului lucrurile de acasă.
În recepție mi se spune că nu pot urca în salon cu copilul mic (de un an) pentru că acestea sunt regulile spitalului. Le înțeleg, dar mă aflu într-o situație fără ieșire. Tatăl nu putea coborî întrucât copilul mare (patru ani) era speriat de branulă, de injecțiile administrate și de faptul că nu înțelegea ce se întâmplă. Și plânge după maaami. Ce e de făcut?!
Am ales să sun o prietenă expată care locuia în aceeași zonă cu noi și care a venit într-un suflet cu tot cu cei doi copii ai ei (că doar cu cine era să-i lase, singuri într-o țară străină?!) să stea cu cea mică a mea în holul spitalului, ca eu să pot urca la celălalt copil. Minunat, nu? Pe lângă asta, a oprit să cumpere și o formulă de lapte specială și necesară pentru copila virusată. Toată situația aceasta îmi amintește de momentul în care i-am putut fi eu de mare ajutor, dar voi povesti altădată despre asta.
A doua zi starea băiatului s-a ameliorat și a fost externat. Doar că a venit acasă și a luat norovirusul de la sora cu care împarte tot.
Da, știu! Povestea nu e amuzantă dar are o pildă: apreciați orice formă gratuită de ajutor aveți, lăsați nazurile și acceptați cu drag șnițelele pe care vi le trimite mama/soacra! Dacă nu vă trebuie, puteți oricând să mi le trimiteți mie. Cu plăcere!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *